În spatele porții închise sunt doar amintirile

Care se lovesc, uneori, nemaivăzând pragurile.

Nici ele nu mai aleargă cum o făceau înainte

Se târăsc năuce, ferindu-și aripioarele frânte.

Unora le-au murit, rând pe rând, toate visurile,

Au încetat de mult să-și spună deschis păsurile,

Se aude doar din când în când, de undeva, un oftat,

Când lacrima se pornește din ochiul ce pare secat.

O fotografie, o icoană și o portocală,

Ce stau așezate pe-o mescioară, frumos, pe o coală

Le-au fost alăturea la greu, sfidând parcă și timpul,

Amintirilor care-și așteaptă de-acum sfârșitul.